Una dintre cele mai frecvente temeri pe care le aud în cabinet este legată de inimă. Mulți oameni ajung să creadă că, atunci când inima începe să bată mai repede sau mai puternic, acesta este un semn că urmează un infarct sau că „se întâmplă ceva grav”. Este o reacție profund umană, pentru că senzația este intensă, uneori bruscă, și poate fi cu adevărat înfricoșătoare. În astfel de momente, corpul pare că scapă de sub control, iar mintea încearcă rapid să găsească o explicație — de cele mai multe ori, una catastrofică.
În realitate, în majoritatea cazurilor, nu este vorba despre o problemă cardiacă, ci despre anxietate și despre modul în care corpul reacționează la percepția de pericol. Atunci când creierul detectează un posibil risc — chiar și unul care nu este real, ci doar anticipat sau imaginat — activează un mecanism foarte vechi, esențial pentru supraviețuire: răspunsul de „luptă sau fugi”. Acest răspuns implică eliberarea de adrenalină și alte substanțe care pregătesc organismul pentru acțiune. Ritmul cardiac crește, respirația se accelerează, mușchii se tensionează. Toate aceste schimbări au un singur scop: să te ajute să reacționezi rapid în fața unui pericol.
Așadar, atunci când inima bate mai tare în context de anxietate, nu o face pentru că „cedează”, ci pentru că funcționează exact așa cum a fost construită să funcționeze. Este un semn de activare, nu de distrugere. Paradoxul este că tocmai această reacție normală a corpului ajunge să fie interpretată ca fiind periculoasă, iar aici începe cercul vicios al anxietății.
Dificultatea apare în momentul în care aceste senzații sunt interpretate în mod catastrofic. Dacă fiecare bătaie mai puternică a inimii devine, în mintea ta, un semn că „se întâmplă ceva grav”, corpul rămâne blocat într-o stare de alertă continuă. Frica nu mai este doar despre un posibil pericol extern, ci devine o frică de propriul corp. Practic, începi să te temi de senzațiile tale, iar această teamă le amplifică și le menține. Cu cât te sperii mai tare de ele, cu atât corpul rămâne mai activat.
Un pas important în ieșirea din acest cerc este să începi să înțelegi ce se întâmplă în corpul tău și să recunoști aceste reacții pentru ceea ce sunt: manifestări ale anxietății, nu semne ale unui infarct. Să îți poți spune, chiar și în mijlocul senzației: „este anxietate, corpul meu este activat, dar nu sunt în pericol”. Această schimbare de perspectivă nu oprește instant senzațiile, dar schimbă relația pe care o ai cu ele.
Nu este nevoie să controlezi perfect aceste reacții sau să le elimini complet. De fapt, încercarea de a le controla rigid poate duce la și mai multă tensiune. Mai util este să înveți să le lași să fie prezente, fără să le mai interpretezi automat ca pe un semn de catastrofă. Să le observi, să le tolerezi și, treptat, să îți dai voie să nu mai reacționezi cu frică la fiecare schimbare din corp.
În timp, pe măsură ce această relație se schimbă, și corpul începe să se liniștească. Sistemul nervos nu mai este menținut într-o stare constantă de alertă, iar episoadele de activare devin mai rare și mai puțin intense. Nu pentru că ai „scăpat” complet de anxietate, ci pentru că ai învățat să nu o mai alimentezi fără să îți dai seama.
Dacă te regăsești în aceste descrieri și trăiești frecvent cu teama că ai putea avea o problemă cardiacă, este important să știi că nu ești singur și că există soluții. Anxietatea poate fi înțeleasă și gestionată, iar relația cu propriul corp poate deveni una mai sigură și mai stabilă. Uneori, acest proces începe exact de aici: din a înțelege că ceea ce simți nu este un pericol, ci un semnal al unui sistem care încearcă, chiar dacă imperfect, să te protejeze.
Adrian David – psiholog clinician și psihoterapeut, specializat în tratamentul anxietății, atacurilor de panică și depresiei. Oferă ședințe de terapie în București și online